Blog

socrates-1280

Cu câteva săptămâni în urmă, domnul Constantin Crânganu a postat o recenzie a unei cărţi a fizicianului Lee Smolin. Am rămas plăcut surprins de interesul acordat de cititori subiectelor „filozofice” ale fizicii şi m-am gândit să particip la dezbatere cu un subiect de weekend: relaţia dintre fizică şi filozofie. Mare parte din idei sunt influenţate de cartea „Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală”, a filozofului Edmund Husserl, ce mi-a fost recomandată de Cristian Ciocan.

Husserl ne aduce aminte că fizica (şi ştiinţa, în general) s-a născut în Renaştere, ca o ramură a filozofiei. Pe atunci, filozofii duceau cu ei idealul antic al modului de existenţă „filozofic”. Husserl: „În temeiul unui platonism renăscut, în Renaştere, nu însemna că trebuie să te reconfigurezi doar pe tine însuţi, ci întreaga lume universală”. Rolul filozofului care studia ştiinţa (ca fizicianul), era acelaşi: în agora! El era un îndrumător al oamenilor, ca un fel de preot al raţiunii.

Totul s-a schimbat cu Galileo Galilei, care a descoperit puterea metodei matematice în ştiinţele naturale. De la el, natura a devenit o simplă „varietate matematică”, iar omul şi-a pierdut aura de „purtător al raţiunii”. El a devenit, mai degrabă, un automat capabil de a face calcule matematice.

Următoarea lovitură a fost dată, neintenţionat, de Descartes, care a încercat să salveze ce mai putea din faţa invaziei matematicii. Descartes scindează lumea: pe de o parte, natura în sine, pe de alta, lumea psihică, exilată în afara materiei. În singurătatea senzaţiilor sale subiective, lumea psihică a omului este izolată de dictatura formulelor.

Precum în povestea biblică, este momentul când fizicienii (urmaşii lui Galilei) pleacă din casa tatălui filozof, în care s-au născut şi au crescut. Îşi iau bogăţiile zestrei primite (modul de gândire analitic şi critic), şi, înarmaţi cu noii taleri ai matematicii, se duc în îndepărtata lume să îi cheltuiască.

Cu acest mod de gândire am fost crescut şi eu. „Shut up and calculate!” se spune des, printre fizicieni. Era însă o plăcere să calculez. Integrale după integrale, derivate, ecuaţii diferenţiale, numerele curgeau ca picăturile de apă pe foaia de hârtie, iar la sfârşit se găsea mereu câte o perlă: numărul obţinut în calcule era identic cu cel măsurat experimetal. Un rai, descris aşa de frumos de fizicianul Şerban Ţiţeica (fiul cunoscutului matematician) care era în stare să scrie formule şi pe fereastra biroului său.

De aici mai e un pas până la ideea adamică a supremaţiei complete a matematicii, acceptată azi în societate sub forma ateismului ultim: toată realitatea este o colecţie de materie moartă, descrisă de formule prestabilite.  Puţini fizicieni dintre colegii mei rezistă unui astfel de ateism ultim.  Cu ei, fizicianul s-a retras din agora: părerea lui nu mai contează decât ca a unui cetăţean obişnuit. Filozofia sa (fizica formulelor sale) nu mai are nici o greutatea în argumentele societăţii, pentru că nu dă sens nici unei alegeri.

Husserl desemnează asta prin scepticismul ştiinţei. El se revoltă împotriva lui şi, cu el, bănuiesc, toţi filozofii. Aici cred că este falia cea mai mare dintre fizicieni şi filozofi. Husserl: „Omul modern a permis ca întreaga sa concepţie despre lume să fie determinată exclusiv prin prisma ştiinţelor pozitive, orbit fiind de prosperitatea pe care le-o datora. Odată cu aceasta el a întors spatele tuturor întrebărilor ce au un rol crucial pentru o umanitate veritabilă. Simple ştiinţe factuale creează simpli oameni factuali”.

Şi, mai departe, tot Husserl: „Ştiinţa înţeleasă astfel nu are ce să ne transmită. Ea exclude în chip principial tocmai acele întrebări care sunt cele mai arzătoare pentru omul acestor timpuri de restrişte: întrebările la sensul sau la lipsa de sens a întregii noastre existenţe omeneşti. Simplele ştiinţe privitoare la corpuri nu pot fireşte să ne spună nimic, căci ele fac abstracţie de tot ce este de ordin subiectiv.”

Uitându-mă la ce spune Husserl, nu pot să nu fiu de acord cu el. Şi totuşi, ceea ce mă atrage la el este un alt aspect, cel al metodei filozofice de interogaţie, aproape dispărută din fizică. Ea este metoda care ne învaţă să investigăm nu atât formulele folosite, cât conceptele pe care ele le reprezintă.

Un exemplu este grecul Anaximandru , care face din Pământ o piatră cosmică, plutind în vidul cosmic, şi introduce o primă criză: dacă toate corpurile cad în jos, atunci de ce nu cade şi Pământul? Anaximandru rezolvă paradoxul, păstrând formula „în jos”, dar schimbând conceptul: căderea nu mai acţionează asupra Pământului, căci este chiar Pământul cel care atrage lucrurile! „În jos” înseamnă „către Pământ”.

Al doilea exemplu este cel al lui Einstein. El a pus faţă în faţă principiul relativităţii galileene şi formulele electromagnetismului lui Maxwell, care nu se potriveau. În criză, a ales nu să schimbe formulele lui Maxwell, ci să interogheze conceptele din spatele formulelor, în particular cele de spaţiu şi timp. Adică a folosit metoda filozofilor.

După părerea mea, criza din fizica teoretică modernă se datorează, în parte, şi acestei incapacitaţi a fizicienilor de a folosi metoda „filozofică”. De exemplu, încercând să pună împreună mecanica cuantică cu teoria relativităţii generale, mulţi fizicieni aleg să schimbe doar formulele (renunţând chiar la invarianţa relativistă), uitând însă să interogheze conceptele profunde de spaţiu, timp şi materie, care stau în spatele formulelor. Bine, sunt şi excepţii, cum este Florin Moldoveanu, fizician interesat de fundamentele filozofice ale mecanicii cuantice.

Cum rămâne însă cu dualismul lui Descartes, în siguranţa căruia s-au retras mulţi filozofi din ziua de azi, fugind din faţa invaziei matematicii? Probabil că atât fizicienii cât şi filozofii trebuie să facă un pas unul către altul. Husserl a făcut deja un pas, menţionând relaţia de cauzalitate de netăgăduit dintre manifestările obiective (vibraţia unei coarde) şi calitatea lor subiectivă (qualia, în termeni moderni): frecvenţa măsurabilă a corzii determină tonul mai înalt sau mai jos perceput subiectiv. Husserl este deschis la posibilitatea unei „matematici indirecte”, ce se regăseşte astăzi în teoriile moderne ale conştiinţei, cum ar fi cea a lui Giulio Tononi.

Pe de altă parte, şi fizicienii trebuie să facă un pas de întoarcere la casa originară a filozofiei. Ei pot recunoaşte că matematica este doar un „veşmânt” al lumii, care nu se poate substitui unei „naturi veritabile şi reale” a lumii. Husserl: „Din pricina acestui veşmânt, noi luăm drept fiinţă veritabilă ceea ce nu este de fapt decât o metodă: o metodă menită să îmbunătăţească, la chip nesfârşit, previziunile noastre elementare”.

Desigur, un astfel de pas, pentru fizicieni, înseamnă o renunţare la una dintre esenţele propriei identităţi. Pe de altă parte, fără renunţare, ce sens ar avea parabola fiului risipitor ?

P.S.1 Cei interesaţi mai mult de ştirile din fizică, pot urmări „pilula zilnică de ştiinţă”, pe care o pregătesc, impreună cu domnul fizician Mircea Penţia, la pagina următoare:

https://www.facebook.com/stiintaclub/

P.S.2 Colegul meu Octavian Micu, fizician, citind textul înainte de a fi publicat, are următoarele observaţii: 1) Fizicienii nu au abandonat preocupările filozofice, ele se regăsesc, de exemplu, în multiplele interpretări ale mecanicii cuantice, dualitatea undă-corpuscul, „delayed choice experiment”. Totuşi, văzând că predicţiile lor sunt verificate în măsurători, fizicienii preferă să discute pe subiecte bine definite şi să nu facă speculaţii despre sensul vieţii. 2) Fizicienii nu şi-au pierdut semnul mirării: când se referă la oameni, îşi reamintesc că atomii din care ei sunt făcuţi au fost creaţi într-o supernovă. Într-un fel, nu s-a pierdut corola de minuni a lumii, ci s-a transformat într-o mirare în faţa altor lucruri. Ei înţeleg mai bine decât toţi miracolul vieţii, ceea ce îi face să fie tot atât de respectuoşi cu viaţa ca şi filozofii.