Blog

identity-person-ss-1920_bay0a7

Orice om isi imagineaza ca lumea este construita din niste caramizi fundamentale. Care sunt ele, nu se stie clar. In trecut se credea ca sunt atomii, mai apoi protonii si neutronii. Azi se crede ca sunt quarcii si electronii, ambele considerate particule elementare. Maine nu se stie, dar nu conteaza pentru argumentele de mai jos, povestea este aceeasi, pentru ca fizica lor ia aceeasi forma.

Imaginatia noastra  aseamana particulele elementare cu niste „bile”. Ele, fiind fundamentale, au identitate. Putem spune ca masina nu are identitate, pentru ca ea este o denumire pentru o colectie de „bile” (electronii si quarcii ei) insa avem dreptul sa spunem ca electronul are o identitate proprie, nu-i asa?

Sa facem, mai intai, o cura de dezintoxicare.

  1. Mecanica clasica: electronul este o bila.
  2. Electromagnetism: electronul vine impreuna cu campul sau electromagnetic. Campul are greutate si inertie (pentru ca electronul trebuie sa il care cu el). Prima problema: nimeni nu stie sa separe corect contributia electronului si a campului sau la masa inertiala, pentru ca ele actioneaza mereu impreuna!
  3. Dualitatea unda-corpuscul in mecanica cuantica: electronii au identitati diferite, luand, ca niste cameleoni, alte forme, in functie de masuratoare. Daca incerc sa masor pozitia electronului, atunci il gasesc sub forma sa de corpuscul. Daca incerc sa masor viteza electronului, il gasesc sub forma unei unde. De aceea, pozitia si viteza nu pot fi cunoscute simultan, pentru ca cele doua identitati se exclud una pe alta.
  4. Principiul de indiscernabilitate din mecanica cuantica: electronii au mereu salturi cuantice in urma carora isi schimba identitatea intre ei! Nu ma pot uita continuu la electron, sa ii verific identitatea, pentru ca orice „privire” este o clipa cuantica (pentru masuratoarea folosesc un foton, particula discreta a luminii), iar filmul inregistrat de mine este o colectie discreta de fotografii. Intre doua fotografii, oricare electron din lume isi poate schimba pozitia cu electronul din fata mea, pentru ca ei sunt indiscernabili. Un avocat bun ar putea demonstra, fara putinta de tagada, ca masina vecinului este si masina mea, pentru ca electronii si-au schimbat pozitiile intre ei. De fapt, pentru a reproduce rezultatele experimentale, trebuie sa consideram ca toate aceste procese de schimbare de identitate chiar au loc! Acum, orice lucru de pe lume isi pierde identitatatea bazata pe cea a particulelor sale elementare.
  5. Teoria cuantica a campului: electronii doar sunt o denumire a unui proces de tranzitie al universului. In aceasta teorie, orice particula este, in prima etapa, un pachet de energie al unui camp universal (pentru electroni acesta se numeste campul Dirac). Intelegem atunci de ce electronii sunt indiscernabili, pentru ca pachetele de energie sunt indiscernabile. Mai mult insa, pachetele de energie sunt doar denumiri generice  pentru tranzitia intre doua stari a campului corespunzator. Campul este precum o caracatita, atunci cand el isi scoate la iveala un brat, noi spunem ca a generat un pachet de energie.  In final, in teoria cuantica a campului,  electronii nu „sunt” pur si simplu, ci reprezinta denumiri matematic pentru procese de tranzitie ale unui univers care se manifesta in toata plenitudinea lui.

Vedem cum  fizica (stiinta „hard”, prin excelenta) ajunge la concluzia ca electronul nu are identitate proprie, ci este o denumire pentru un proces al universului. Daca fizica ne invata ca lucrurile nu „sunt”, cu identitati proprii, bine definite, cum ramane  cu stiintele sociale („soft”), care vorbesc de identitatea nationala, cea de sex, sau umana?

In virtutea noii dogme din fizica, in care identitatea este un nume pentru un proces, atunci a fi roman sau a fi barbat se  reduce, in esenta, in a te comporta ca un roman sau ca un barbat. Cum procesul inceteaza cu moartea, atunci si identitatea de roman/barbat dispare cu ea. Desigur, pare ciudat, pentru ca oricine poate veadea,  fizic,  diferenta dintre barbat si femeie, tot asa cum vede diferenta dintre masini, in exemplul precedent. Totusi, diferenta dintre masini nu se bazeaza pe identitate, ci pe procesele lor (cum se deschid usile, cum se aude motorul, si, in final, care sunt procesele campurilor cuantice descrise de particulele lor elementare). Cum ramane, insa, cu identitatea umana?

Multi credem in teoria dualitatii a lui Descartes, iar cei care nu credem, speram sa ne inselam. Aici, sufletul nostru ar avea o identitate diferita de cea a materiei, iar moartea nu l-ar putea distruge, pentru ca ceea ce este material (glontul, cancerul) actioneaza doar asupra materiei, si nu poate afecta sufletul, de identitate diferita. Vedeti cum identitatea sufletului, diferita de a materiei, joaca rolul crucial in argument.

Sa ne aducem aminte de identitatea pierduta a electronului, in fizica. Asemanator, nu cumva ne inselam cautand o identitate pentru suflet (in termeni moderni, constiinta), pentru ca el este doar o denumire a unui proces? Teoria a fost sustinuta de mai putin conoscutul flozof Gilbert Ryle, care vorbeste de „mitul lui Descartes”. Ryle crede ca Descartes  face o greseala de categorie filozofica: constiinta nu face parte din categoria „lucru”, ci din categoria „proces”. In felul asta, sufletul (vazut ca proces)  va fi distrus de moarte, pentru ca procesul dispare odata cu materia. Ca si in fizica, nu exista nimic in constiinta care sa ii justifice caracteristica de identitate, ea fiind doar un proces.

Si totusi, chiar si  cu acest asalt al fizicii moderne, reduta lui Descartes rezista foarte bine. De ce? Pentru ca este foarte greu sa ne negam simtirile, cum ar fi durerea sau placerea (problema filozofica a qualiei). Si, precum argumenteaza neurologul Vilayanur Ramachandran, daca durerea se simte, atunci trebuie sa si fie ceva care simte aceasta durere, adica sufletul. Ramachandran readuce sufletul  (in termenii moderni ai constiintei) in categoria „lucru”.

Pentru ca fizica sa castige, are nevoie de concepte care sa adreseze problemele constiintei, dincolo de descrierea matematica a proceselor neuronale. Azi, aceste concepte nu ii sunt puse la dispozitie nici de matematica, nici de filozofie. Fara arme, fizica sta in spatele zidurilor redutei constiintei. N-ar fi de mirare ca, odata ce este deslusita  problema simpla a constiintei (software-ul de functionare al neuronilor), problema „grea” a simtirii (qualia) sa isi gaseasca un raspuns natural, iar reduta sa cada. Sau poate ca nu.

Cristian Presură